Vlăduț Costin Burlacu este asistent medical în secția de Terapie Intensivă Coronarieni (TIC) a Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, acolo unde ajung pacienți cu afecțiuni cardiace grave, care au nevoie de monitorizare continuă și îngrijiri rapide și precise. Prin munca lui, combină atenția la detaliu, colaborarea strânsă cu echipa și grija față de oameni aflați în momente de vulnerabilitate maximă.
Ce v-a făcut să alegeți să lucrați în Terapie Intensivă Coronarieni și ce v-a determinat să rămâneți în acest domeniu solicitant?
Primul contact l-am avut în facultate, când am început voluntariatul pe secția Clinică de Cardiologie. Acolo am deprins multe dintre abilitățile de bază și am înțeles cât de important este ca fiecare membru al echipei să își cunoască bine rolul.
Ulterior, am aplicat pentru voluntariat în Compartimentul de Terapie Intensivă Coronarieni, iar ceea ce am trăit aici mi-a schimbat complet percepția. A fost momentul în care am simțit cu adevărat că acesta este domeniul în care vreau să lucrez. În TIC am simțit pentru prima dată că impactul nu aparține niciodată unui singur om, ci unei echipe întregi: asistente medicale, infirmiere și medici care lucrează ca un singur organism, unde fiecare gest se leagă de următorul, fiecare secundă contează, iar când totul funcționează în armonie, evoluția unui pacient se poate schimba radical în doar câteva minute.
Tocmai această colaborare strânsă m-a convins să rămân. Imediat după terminarea facultății, am aplicat pentru postul scos la concurs, pentru că simțeam că aici este locul în care pot contribui cu adevărat.
În fiecare zi văd cât de mult contează munca fiecărui om din secție, de la gesturile simple, dar esențiale, cum sunt alimentația, igiena, o vorbă bună sau o mână întinsă pentru pacient, până la procedurile tot mai avansate pe care le putem face astăzi într-o cardiologie aflată într-un progres continuu. Fiecare detaliu, fiecare gest al echipei construiește împreună șansa pacientului de a se vindeca. Asta m-a determinat să rămân: faptul că lucrez într-un mediu în care nimeni nu este singur, în care impactul este construit împreună și în care, oricât de solicitantă ar fi ziua, știi că ești parte dintr-o echipă, nu doar dintr-un post.
Cum reușiți să îmbinați intervențiile rapide și tehnice cu felul în care vorbiți și vă apropiați de pacienții cardiaci?
În Terapie Intensivă Coronarieni, fiecare moment contează și fiecare gest poate avea un impact real asupra vieții pacientului. Da, intervențiile trebuie să fie rapide și coordonate, dar modul în care ne apropiem de pacient și cum îl facem să simtă că nu este singur este la fel de important.
De multe ori, o mână întinsă sau o privire liniștitoare pot reduce teama pacientului. Încerc să fac acest lucru în fiecare zi și să mă îmbunătățesc continuu. Nu întotdeauna iese exact așa cum mi-aș dori, dar am colegi minunați, adevărate modele, în care mă ancorez și de la care învăț constant.
Formarea mea în cadrul Organizației Naționale Cercetașii României m-a învățat un principiu care mă ghidează și astăzi: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.” Încerc să îl aplic în fiecare zi: fiecare gest de grijă, fiecare cuvânt și fiecare zâmbet către pacient sunt mici lumini care pot face drumul prin boală mai ușor.
Există un moment din secția TIC care v-a rămas în minte ca dovadă că prezența unui asistent poate schimba un parcurs de tratament?
În realitate, nu există un singur moment. Sunt multe. Fie că vorbim despre lacrimile pacientului sau ale familiei atunci când furtuna trece și starea începe să se stabilizeze, fie că vorbim despre acele clipe în care îți dai seama că viața își poate relua cursul normal după o perioadă de teamă și incertitudine.
Dar ceea ce mă emoționează cel mai mult sunt momentele în care pacientul, după un stop cardio-respirator, se ridică din nou în picioare. De multe ori, îi țin mâna, nu ca un gest spectaculos, ci ca parte firească din ceea ce facem ca echipă, să fim prezenți, să oferim sprijin și siguranță. Primii lor pași, timizi, într-o viață care parcă începe din nou, sunt un simbol al muncii noastre colective. În acele clipe simți cu adevărat că rolul nostru este o onoare, nu doar o profesie.
De multe ori nu este ușor, pentru că suntem oameni: avem limite, ne confruntăm cu oboseala și epuizarea, ne lovim uneori de critici sau judecăți, și rareori ne simțim cu adevărat înțeleși sau sprijiniți, și atunci îmi vine în minte acest gând „Sunt un singur om, dar totuși sunt unul. Nu pot face totul, însă pot face ceva. Și doar pentru că nu pot face totul, nu voi refuza să fac ceva ce pot face.” – E.E. Hale. Nu schimb parcursul singur, dar contribui la el parte cu parte, până când cineva reușește să se ridice și să meargă din nou. Iar asta face ca toate aceste momente să fie de neuitat.
Cum îi ajutați pe pacienți și pe familiile lor să înțeleagă ce li se întâmplă, fără să le amplificați teama, dar păstrând onestitatea?
În Terapie Intensivă Coronarieni, pacienții și familiile lor nu vin doar cu diagnostice – vin cu teamă, nesiguranță și zeci de întrebări nerostite. Și cred că rolul nostru, ca echipă, este nu doar să intervenim medical, ci și să devenim un fel de ancora a lor în momentele acestea.
Le explicăm pe rând ce se întâmplă, ce urmează, ce observăm. Încercăm să traducem limbajul medical în cuvinte omenești, astfel încât să simtă că sunt înțeleși, nu copleșiți. Uneori, asta înseamnă să le arătăm aparatele, alteori să le spunem doar: „Nu sunteți singuri. Suntem aici.”
E greu, pentru că sinceritatea trebuie să rămână intactă, totuși nu vrem ca ea să rănească. De multe ori, emoțiile se descarcă abia când familia vede că pacientul este îngrijit nu doar tehnic, ci și uman. Când observă că între noi există colaborare, calm și respect, încep și ei să respire mai ușor. Încă nu am găsit o rețetă universal valabilă și, sincer, uneori vremurile se schimbă atât de rapid, iar oamenii sunt tot mai încărcați, încât toate acestea ne pot copleși. Totuși, învățăm și ne îmbunătățim în fiecare zi. Cel mai important este că suntem acolo, suntem prezenți și tratăm un om, nu un diagnostic. Și dacă pacientul simte asta — atenția, grija, implicarea noastră — lucrurile se așază de la sine.
Ce le-ați spune celor care cred că, în terapia intensivă coronarieni, este loc doar pentru aparate și cifre, nu și pentru empatie și cuvinte simple?
Este adevărat că aparatele sunt esențiale — ele ne permit să monitorizăm constant starea pacientului și să intervenim exact atunci când este nevoie. Dar, indiferent cât de avansată ar fi tehnologia, ea nu poate înlocui liniștea mâna caldă a asistentului medical.
În secția TIC am văzut de nenumărate ori că un gest poate calma anxietatea și poate face ca pacientul să coopereze mai bine chiar în momente critice. Este un fapt concret: studiile arată că sprijinul emoțional crește aderența pacientului la tratament și poate influența pozitiv evoluția stării lui.
Cred ca vindecarea începe acolo unde empatia este prezentă. În secția noastră, aparatele ne ghidează tratamentul, dar ceea ce face cu adevărat diferența este felul în care vorbim, privim și însoțim pacientul. Acest lucru nu poate fi realizat de niciun dispozitiv ci doar de oamenii care înțeleg că fiecare pacient este mai mult decât un diagnostic: un om cu temeri, durere și speranță, pe care trebuie să-l susținem chiar și atunci când timpul sau situația par împotriva noastră. Și mă întreb: oare am vrea să fim tratați într-o secție ultra-modernă, doar de aparate și roboți, fără niciun gest de grijă sau cuvânt cald?
Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,