#3 Bianca Toader | Asistent medical șef, Spitalul Sfântul Constantin (Brașov)

Bianca Toader este asistent medical șef la secția de Chirurgie Multidisciplinară a Spitalului Sfântul Constantin din Brașov. Are în grijă atât buna funcționare a echipei, cât și confortul pacienților, astfel încât fiecare om care trece prin secție să simtă siguranță, claritate și sprijin uman, nu doar proceduri.

Cum reușiți să consolidați o echipă unită și empatică în situații de stres sau volum mare de intervenții?

În momentele de presiune, cheia este să rămânem conectați ca oameni, nu doar ca profesioniști. În primul rând, pun accent pe comunicarea deschisă și pe respectul reciproc. În situațiile de stres, echipa se sudează atunci când știe că, în cele mai grele momente, există grijă, sprijin și omenie. Consider că, în momentele de presiune, nu regulile ne țin împreună, ci modul în care ne privim unii pe alții. Când văd că echipa începe să obosească, mă apropii de ei și mai mult, le vorbesc calm și le reamintesc cât sunt de valoroși.

Încerc să fiu prezentă lângă ei, nu în spatele lor. Uneori e vorba doar de câteva cuvinte bune, alteori de o privire care să spună „Sunt aici, nu ești singur”. Le vorbesc sincer, îi ascult și încerc să le arăt că fiecare emoție a lor contează. „Hai că putem!” unește oamenii mai bine decât orice teorie de leadership. Echipa mea este cea de-a doua familie a mea (sunt frații și surorile mele mai mici) și încurajez întotdeauna feedback-ul și ideea că suntem împreună de aceeași parte a baricadei. Cred cu tărie că o echipă devine puternică atunci când fiecare are sentimentul că vocea lui contează și că, indiferent de situație, are pe cine se baza. Ei nu trebuie să fie perfecți, ci prezenți și disponibili unul pentru altul.

Cum îi sprijiniți pe colegii din secție să rămână empatici și atenți la om, nu doar la diagnostic și fișe?

Întotdeauna îi încurajez să privească pacientul în ansamblul lui, deoarece diagnosticul este doar o parte a unei povești, ceea ce înseamnă că omul din fața noastră nu este doar un caz medical, ci o persoană cu temeri, vulnerabilități, speranțe, iar noi, asistenții medicali, nu tratăm doar patologiile, noi atingem vieți. Pacientul este o ființă fragilă, de cele mai multe ori speriată sau lipsită de speranță, de aceea comunicarea și empatia sunt esențiale. Un zâmbet, o întrebare adresată cu grijă sau, efectiv, ascultarea atentă a fricilor pacientului pot contribui enorm la vindecare. Astfel, noi, asistenții medicali, devenim un sprijin moral, nu doar un executant al tratamentului.

Îngrijirea pacientului nu înseamnă doar aplicarea unor tehnici medicale sau respectarea unor protocoale. Dincolo de știința medicală există o artă tăcută și profundă, care se exprimă prin compasiune, empatie și respect față de suferința umană. Arta îngrijirii pacientului este o vocație, nu doar o meserie, ea cere nu doar cunoștințe, ci și empatie, profesionalism și respect. Într-o lume medicală tot mai digitalizată, omenia rămâne cel mai important „medicament”. Asistenții medicali care înțeleg aceste aspecte nu doar ajută la vindecare, ci transformă viața pacienților pe care îi îngrijesc.

Atunci când observ că un coleg este încărcat emoțional, intervin prin redistribuirea sarcinilor și printr-un dialog sincer și fără judecată, pentru că învățăm unii de la alții și ne sprijinim unul pe altul, pentru a nu pierde acea lumină interioară care face diferența între o îngrijire corectă și una cu adevărat umană.

Cum găsiți echilibrul dintre responsabilitățile administrative și contactul direct cu pacienții?

Încerc să nu pierd din vedere motivul pentru care am ales această cale: pacienții. A fi asistent medical nu este doar o profesie, ci un mod de a fi. Este un angajament față de oameni, față de suferința și speranțele lor. Pentru mine, această alegere a fost conturată de emoții, amintiri și dorința sinceră de a face bine.

Pentru mine, echilibrul vine dintr-o regulă simplă: niciodată să nu pierd legătura cu omul pentru care există toate celelalte responsabilități. Partea administrativă este esențială, pentru că organizează, structurează și asigură funcționarea corectă a secției, dar contactul direct cu pacienții este ceea ce dă sens întregii activități.

Îmi planific ziua astfel încât, indiferent cât de multe documente sau rapoarte am de făcut, să îmi iau timp să intru prin saloane, să privesc pacienții în ochi, să văd cum se simt, să comunic cu ei și să le aud temerile. Acele câteva minute petrecute lângă patul unui pacient mă ajută să rămân ancorată în realitate și mă reîmprospătează profesional și uman. De asemenea, prezența mea în saloane îi ajută și pe colegii mei, deoarece văd că sunt implicată, că înțeleg situațiile din teren, nu doar din hârtii. Astfel, pot lua decizii administrative mai bune și adaptate la nevoile reale ale secției.

În final, îmi găsesc echilibrul amintindu-mi zilnic că administrativul ține lucrurile în mișcare, dar pacienții din saloane sunt cei care dau direcția și motivul.

Ce momente, trăite alături de pacienți sau de echipă, v-au confirmat că munca dumneavoastră face o reală diferență?

Există momente care nu se notează în foile de observație ale pacienților și nu pot fi cuantificate în indicatori, dar care rămân cu o forță aparte în memoria afectivă. Sunt clipe în care realizez, cu o claritate aproape dureroasă, că munca noastră depășește cu mult partea tehnică și intră în sfera profund umană.

Un astfel de moment este acela când un pacient, încă fragil după o intervenție complexă, își strânge mâinile tremurânde în jurul mâinii mele și spune, cu un glas abia auzit, că s-a simțit protejat. În ochii lui, prezența noastră nu este doar profesională, este un reper, un colț de siguranță într-o lume care, pentru el, s-a clătinat. În astfel de priviri descoperim esența profesiei noastre.

La fel de puternice sunt momentele petrecute alături de cea de-a doua familie. Într-o tură tensionată, când timpul pare să curgă altfel, observ cum fiecare membru al echipei își depășește oboseala, temerile și propriile limite. Fiecare știe, intuitiv, locul celuilalt. Este o armonie tacită, născută din respect, încredere și devotament.

Cel mai emoționant moment este acela când pacientul revine după externare doar ca să ne mulțumească. Nu cu formulări elaborate, ci cu o sinceritate care te dezarmează: „Ne-ați redat speranța.” Puține lucruri pot egala greutatea acestor cuvinte. Aceste fragmente, aparent mici: o mână întinsă, o privire luminoasă, un mulțumesc spus din inimă, o echipă care respiră la unison, îmi confirmă de fiecare dată că munca noastră nu este doar despre a vindeca trupul, ci despre a reîntregi sufletul și că fiecare zi în această minunată profesie lasă o urmă, discretă, dar profundă, în viața cuiva.

Ce mesaj ați transmite unui pacient care se internează cu teamă sau cu multe întrebări?

În primul rând, i-aș spune, cu o blândețe sinceră, că nu trebuie să-și ascundă teama. Teama este firească atunci când pășești într-un loc necunoscut, când lași în urmă siguranța casei și intri într-un spațiu în care totul pare nou, rece sau greu de înțeles. Aș vrea să știe că, aici, vulnerabilitatea lui nu este judecată, ci, dimpotrivă, este primită cu delicatețe.

În al doilea rând, l-aș încuraja să-și lase întrebările să curgă, ca pe un râu care are nevoie să-și limpezească apa. Fiecare întrebare pe care o rostește deschide un drum spre claritate, iar fiecare răspuns pe care îl oferim este o mână întinsă spre liniște. I-aș spune că nu este singur. Că, din clipa în care a trecut pragul secției, îl însoțim cu grijă, ca pe cineva drag. Suntem aici să-l ținem de mână atunci când frica apasă, să-i explicăm atunci când mintea se agită, să-i dăm putere atunci când sufletul obosește. Trupul se vindecă prin tratamente, dar sufletul se vindecă prin prezență, prin cuvânt, prin gesturi mici, și că noi îi vom fi alături în ambele feluri.

Și, în cele din urmă, i-aș șopti, cu toată sinceritatea: Nu sunteți o povară, nu sunteți doar un diagnostic. Sunteți un om, iar noi vom avea grijă de dumneavoastră cu respect, răbdare, empatie și profesionalism.