#4 Mădălina Florentina Enache | Asistent medical, Spitalul de Urgență Prof. Dr. Dimitrie Gerota (București)

Mădălina Florentina Enache este asistent medical la Spitalul de Urgență Prof. Dr. Dimitrie Gerota din București și este obișnuită să fie aproape de oameni în momentele lor cele mai fragile. Dincolo de spital, își poartă aceeași grijă și atenție în fața șevaletului, în desenele în creion pe care le scițează cu răbdare și sensibilitate.

Ce v-a făcut să alegeți meseria de asistent medical și ce vă ține aproape de ea astăzi, după toate experiențele trăite în spital?

Să fiu sinceră, nu am crescut cu ideea clară că voi deveni asistent medical. Nu am fost „fetița care făcea injecții jucăriilor”. Mai degrabă, viața m-a dus spre un loc în care am simțit că era nevoie de mine, fix ca o piesă care completează un puzzle. Uneori, destinul te duce exact acolo unde trebuie să fii, iar pentru mine asta a fost domeniul medical. Am ales meseria de asistent medical urmându-mi instinctul și felul meu de a fi, iar cu timpul am realizat că mi se potrivește perfect. Nu este o meserie ușoară, însă recunoștința pe care o văd în ochii pacienților și sentimentul că pot face o diferență reală în bine, îmi dau motivația de care am nevoie în fiecare zi. Chiar și după experiențele mai grele din spital, rămân aproape de această profesie pentru că îmi oferă sens. Iar când am momente în care simt că e greu, îmi amintesc de un citat: „Când simți că nu mai poți și vrei să renunți, amintește-ți ce te-a determinat să începi.”

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să fii asistent medical, dincolo de fișa postului?

Pentru mine, a fi asistent medical înseamnă mult mai mult decât proceduri sau protocoale, înseamnă să fiu prezentă cu adevărat lângă pacienți, mai ales în momentele lor cele mai grele, când multe lucruri nu par să mai aibe sens. Un umăr pe care să te sprijini, un zâmbet care te molipsește, o explicație în plus sau o vorbă caldă, nu sunt doar gesturi mici, ele pot avea un impact incredibil și pot oferi pacientului siguranță, atât psihică, cât și fizică. Relația dintre mine și pacienți începe întotdeauna de la egal la egal, latura umană este factorul cheie către o colaborare bună. Sunt om înainte de orice, iar meseria aceasta este, în primul rând, despre oameni.

Știu că în timpul liber desenați. Cum simțiți trecerea de la ritmul alert al spitalului la liniștea din fața pânzei, atunci când începeți să desenați?

Deși spitalul și arta par două lumi diferite, pentru mine se completează perfect. La muncă ritmul e alert, intens, uneori simt că las bucăți din mine acolo unde e nevoie de ajutor. Dar când ajung în fața șevaletului, totul se liniștește. Ironia frumoasă este că iubesc să desenez mai ales portrete în creion, așa că oamenii rămân mereu prezenți în viața mea, fie în spital, fie pe pânză.

Ce se schimbă în starea dumneavoastră interioară după ce petreceți o oră-două desenând, față de o zi în care nu aveți timp deloc pentru asta?

După ce pictez sau desenez o oră-două, simt că mă reorganizez complet. Mă liniștesc, mă reechilibrez și parcă mi se aranjează totul în minte, ca un moment de respiro. În zilele în care nu apuc deloc să fac asta, rămân cu agitația din spital și simt că îmi lipsește momentul acela în care mă adun și îmi găsesc echilibrul cu adevărat.

Dacă un pacient v-ar întreba cine sunteți, dincolo de halat, ce ați simți nevoia să îi spuneți despre dumneavoastră?

Dacă un pacient m-ar întreba cine sunt dincolo de halat, i-aș spune că sunt o persoană care pune suflet în tot ce face. Că atunci când îngrijesc pe cineva, încerc să ofer mai mult decât un gest tehnic încerc să transmit calm, grijă și sprijin.

Uneori simt că există o energie bună care trece prin mine spre pacient, o căldură care nu vine doar din proceduri, ci din intenția sinceră de a face bine. Asta sunt eu dincolo de halat: un om care crede în puterea gesturilor mici și a inimii puse în fiecare moment.