Adriana Truscan își poartă meseria cu calm și tact într-un loc unde fiecare zi aduce încercări noi. Este asistent medical în secția de oncologie a Spitalului de Urgență Dimitrie Gerota din București, iar apropierea de pacienți i-a format un fel aparte de grijă și răbdare. În preajma ei, oamenii simt că nu sunt singuri.
Oncologia este o secție foarte grea. Cum se simte pentru dumneavoastră o zi obișnuită de muncă aici?
Răspunsul meu la această întrebare începe cu gânduri de recunoștință: către Dumnezeu, care îmi dă putere, către familia mea, care m-a susținut și mă susține necondiționat, către secția care m-a format ca profesionist – Oncologia din cadrul Spitalului de Urgență „Sfântul Apostol Andrei” Galați și, nu în ultimul rând, către Compartimentul de Oncologie din cadrul Spitalului de Urgență „Dimitrie Gerota” București, care m-a primit cu multă dragoste și încredere. O zi obișnuită în oncologie este un amestec de rigoare profesională, responsabilitate și prezență umană profundă. Ritmul este intens, iar situațiile sunt adesea imprevizibile. Fiecare pacient vine cu propriile vulnerabilități, temeri și speranțe, iar dincolo de proceduri rămâne esențial felul în care reușești să fii alături de oameni în momente-limită. Nu sunt zile ușoare, dar fiecare poartă în sine un sens: acela de a oferi alinare, siguranță și un strop de speranță într-un context foarte delicat.
Au existat momente în care ați simțit că este prea mult? Ce v-a ajutat să mergeți mai departe?
Da, au existat astfel de momente și încă mai există. Până la lacrimi este uneori, atât de mult. Foarte multe persoane m-au întrebat de ce continui aici. Răspunsul nu este unul logic, ci vine din inimă. Mă întărește gândul că menirea omului pe pământ este să aducă bucurie și alinare celui de lângă el. Am convingerea că munca mea contează cu adevărat. Chiar dacă nu pot schimba evoluția fiecărei boli, pot oferi alinare, claritate și siguranță. Uneori, un gest mic face o diferență uriașă, iar această realitate îmi redă puterea de a continua.
Ce ați vrea să înțeleagă oamenii despre vulnerabilitatea unei asistente de oncologie?
Îmi doresc ca oamenii să înțeleagă că puterea unei asistente de oncologie nu exclude vulnerabilitatea. Dimpotrivă, cele două co-există. În spatele profesionalismului se află un om care simte profund, dar care a învățat să transforme emoția în empatie, echilibru și disponibilitate. Nu suntem imune la durere. Mărturisesc că mi-am înghițit de multe ori lacrimile înainte de a intra în saloane. Pe parcurs ne-am format capacitatea de a gestiona această durere, astfel încât să putem rămâne un sprijin real pentru pacient și familie. Este un echilibru delicat între inimă și disciplină, între trăire și responsabilitate, un echilibru care face actul îngrijirii autentic și valoros.
Există un gest de recunoștință din partea unui pacient sau al unei familii care v-a marcat?
Da, există multe momente. Sunt diferite, dar fiecare exprimă cea mai sinceră recunoștință și mulțumire. De pildă, o frază simplă, dar încărcată de sinceritate: „Ce om bun sunteți!”. În acest an, întregul colectiv am primit o scrisoare de mulțumire de la familia unei paciente care a fost îngrijită și tratată la noi în secție până a plecat dintre noi. O altă pacientă ne dăruiește desene făcute de ea. Cel mai mult mă emoționează când pacienții îmi spun că se simt în siguranță atunci când mă aflu prin preajmă. Toate acestea îmi arată că această muncă, oricât de grea ar fi, rămâne una plină de sens.
Ce mesaj ați transmite tinerilor care se gândesc să aleagă această meserie?
Recunosc că, la momentul actual, îmi este teamă să îndrum pe cineva către această meserie. Și totuși, le-aș spune să urmeze această profesie doar dacă simt o chemare autentică spre oameni și spre îngrijirea lor în cele mai vulnerabile momente. Oncologia este solicitantă, dar te poate forma profesional în profunzime. Sensul și împlinirea nu vin din absența durerii și a suferinței, ci din felul în care reușești să fii prezent în mijlocul lor. Aici descoperi cât de mult valorează un gest de sprijin, o privire calmă, o explicație sinceră sau doar simpla ta prezență într-un moment de teamă. Chiar dacă nu poți schimba destinul fiecărui pacient, poți schimba profund felul în care el trăiește acel drum: cu mai puțină frică, cu mai multă demnitate și cu sentimentul că nu este singur. Pentru cei cu vocație, această meserie devine o misiune care aduce maturitate și forță interioară. Eu simt că în această meserie îmi împlinesc misiunea personală atunci când fac tot ceea ce pot, cu ceea ce am, la momentul potrivit, în locul în care sunt.
Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,