Există un moment, chiar înainte ca ușile unei secții de terapie intensivă să se închidă în urma unui asistent medical, în care lumea de afară rămâne, pentru câteva ore, deoparte. Este momentul acela scurt, aproape ritualic, în care grijile personale se lasă pe hol, iar atenția se mută în întregime asupra oamenilor aflați în cele mai fragile clipe ale vieții lor. Despre acest prag — și despre tot ce se află dincolo de el — este seria de interviuri „Înainte de gardă„.
Seria pornește într-un moment în care programul de formare INTENSIV+ se află încă în pregătire, cu modulele și cursurile dedicate personalului din terapie intensivă urmând să fie lansate în perioada următoare. Am ales, însă, să nu așteptăm startul oficial al cursurilor pentru a deschide dialogul cu cei care lucrează, zi de zi, în aceste secții. Ne-am dorit ca, încă de pe acum, să punem lumina pe poveștile din ATI — pe oamenii din spatele echipamentelor și protocoalelor — și să construim, astfel, un context viu în care formarea profesională care urmează să vină să capete sens și rezonanță.
Am stat de vorbă cu trei asistente medicale șef de terapie intensivă, cu trasee, vârste profesionale și voci foarte diferite, dar legate de același fir: alegerea, uneori întâmplătoare, uneori deliberată, de a rămâne într-una dintre cele mai solicitante specialități din medicină. Alexandra Andreescu vorbește despre douăzeci de ani în care ATI a devenit, spune ea, școala care a format-o nu doar ca profesionist, ci și ca om. Liliana Bucur povestește un drum venit dinspre chirurgie, ajuns în terapie intensivă aproape din întâmplare și transformat, în timp, într-o apartenență profundă. Iar Iuliana Volentiru privește înapoi la treizeci și cinci de ani de gărzi, de la echipamentele empirice ale începuturilor până la tehnologia de astăzi, cu o francheţe rar întâlnită despre ce înseamnă, cu adevărat, să porți această meserie an după an.
Trei femei, trei secții, trei feluri de a răspunde la aceeași întrebare fundamentală: ce te ține, zi de zi, într-un loc unde fiecare gest poate avea greutatea unei vieți? Răspunsurile lor nu sunt despre eroism, ci despre rutină transformată în sens, despre echipe care devin familie și despre acel echilibru fragil, dar necesar, dintre implicare și luciditate. „Înainte de gardă” este primul pas al unei conversații mai ample, pe care ne propunem să o continuăm, în lunile următoare, alături de programul de formare INTENSIV+.
Alexandrina Andreescu | Asistent șef ATI, Spitalul Universitar de Urgență Elias, București
Cum ați ales ATI-ul? A fost o decizie deliberată sau s-a întâmplat?
Privind în urmă, cred că a fost și alegere, și întâmplare. Am ales să rămân în Terapie Intensivă, dar oportunitatea de a ajunge aici a venit într-un moment în care nu știam încă cât de mult mă va schimba. La început am văzut ATI-ul ca pe locul unde medicina se întâlnește cu cea mai mare complexitate. În timp am descoperit că este și locul în care se întâlnesc cele mai intense forme de responsabilitate, de speranță și de fragilitate umană.
Niciodată nu am simțit că merg la serviciu doar pentru a-mi face meseria. Am simțit că intru într-un loc unde fiecare decizie, fiecare gest și fiecare cuvânt pot avea greutate. Tocmai această responsabilitate m-a făcut să rămân. După douăzeci de ani pot spune că ATI nu a fost doar specialitatea pe care am ales-o. În timp a devenit școala care m-a format ca profesionist și, poate mai important, ca om.
Și, ca să revin la întrebare, nu cred foarte mult în întâmplări. Spun des că viața înseamnă credințe și alegeri. Cred în alegerile pe care viața ni le oferă la momentul potrivit. Terapia Intensivă a apărut în drumul meu ca o oportunitate, dar alegerea de a rămâne mi-a aparținut în fiecare zi de atunci. Și, privind în urmă, este una dintre cele mai bune alegeri ale vieții mele.
Ce știați despre terapia intensivă înainte să intrați și ce ați găsit de fapt?
Înainte să intru în T.I., credeam că voi descoperi locul în care medicina este dusă la cel mai înalt nivel tehnic. Și așa este. Aici fiecare gest trebuie să fie precis, fiecare decizie bine fundamentată, iar fiecare secundă poate avea importanță.
Dar ceea ce am găsit cu adevărat a fost cu totul altceva. Am descoperit că, dincolo de aparatură, protocoale și tratamente, T.I. este despre oameni aflați în cele mai vulnerabile momente ale vieții lor. Și nu doar despre pacienți este vorba, ci și despre familiile lor, despre colegii cu care împarți responsabilitatea și despre echipa care trebuie să rămână unită chiar și atunci când presiunea este enormă.
Cel mai greu nu a fost să învăț tehnici. Tehnica poți s-o înveți prin studiu, exercițiu și experiență. Mai greu a fost să învăț echilibrul dintre implicare și luciditate. Să fii suficient de aproape încât pacientul și familia lui să simtă că nu sunt singuri, dar suficient de solid încât să poți lua deciziile corecte atunci când situația o cere.
Poate cea mai frumoasă surpriză a fost să descopăr cât de mult poate realiza o echipă atunci când există încredere, respect și un scop comun. În T.I. am înțeles că performanța nu aparține niciodată unui singur om. Ea este întotdeauna rezultatul unei echipe care respiră în același ritm și își asumă aceeași responsabilitate față de viața celui aflat în grija ei.
Privind în urmă, îmi dau seama că T.I. nu m-a învățat doar medicina pacientului critic. M-a învățat răbdarea, responsabilitatea, omenia în fața vieții și respectul pentru fiecare zi în care un om primește încă o șansă.
Care a fost primul pacient — sau primul moment — care v-a confirmat că ați ales bine?
Nu cred că a existat un singur pacient sau un singur moment care să-mi spună „Da, aici îți este locul.” Convingerea s-a construit încet, din multe întâlniri cu oameni aflați în cele mai fragile clipe ale vieții lor.
Au fost pacienți care au plecat acasă și care mi-au confirmat că fiecare efort a meritat, dar au fost și pacienți pe care, în ciuda tuturor încercărilor, nu i-am putut salva. Și de la unii, și de la ceilalți am învățat.
La un moment dat am înțeles că rolul nostru nu este să controlăm viața sau moartea. Rolul nostru este să oferim fiecărui pacient tot ceea ce știm, tot ceea ce putem și tot ceea ce suntem, cu profesionalism, cu respect și cu demnitate.
Atunci am simțit că am ales bine. Nu pentru că în T.I. există doar victorii, ci pentru că aici am descoperit sensul profund al profesiei mele. În fiecare zi intru în secție cu aceeași convingere: cât timp un om este în grija noastră, el trebuie să simtă că nu este singur.
Cred că acesta a fost momentul meu de confirmare. Nu unul pe care îl pot așeza într-o dată din calendar, ci unul care s-a repetat de nenumărate ori și care, după toți acești ani, mă face să pășesc în T.I. cu aceeași responsabilitate și cu aceeași recunoștință. Important este ca seara să-mi pun capul pe pernă, știind că tot ce a depins de mine am făcut.
Care este primul lucru pe care îl faceți când intrați în tură? Nu procedural — personal.
Înainte de orice, îmi place să-mi salut colegii. Poate părea un gest obișnuit, dar pentru mine este felul în care îmi amintesc că, indiferent cât de grea va fi ziua, nu intru niciodată singură în ea.
Apoi privesc secția pentru câteva clipe. Încerc să simt atmosfera, să văd cum sunt pacienții, cum este echipa și ce pare să ne aducă ziua care începe. Este un moment scurt în care îmi las deoparte grijile personale și îmi mut întreaga atenție asupra oamenilor aflați în grija noastră.
Abia după aceea încep partea procedurală. Pentru mine, T.I. nu înseamnă doar aparatură, protocoale și tratamente. Înseamnă, înainte de toate, o echipă care trebuie să funcționeze ca un singur organism și oameni care au nevoie să știe că sunt în siguranță.
Acesta este ritualul meu. Nu durează mult, dar mă ajută să intru în fiecare tură cu aceeași responsabilitate și cu aceeași prezență.
Cum explicați cuiva din afara sistemului medical ce faceți concret în ATI — nu titlul, ci ce faceți efectiv?
Dacă ar trebui să explic foarte simplu ce fac în T.I., aș spune că am grijă de oamenii aflați în cele mai fragile momente ale vieții lor și de oamenii care alcătuiesc echipa de îngrijire a acestora.
Sigur, există proceduri, aparatură complexă, tratamente și monitorizare permanentă. Toate acestea fac parte din munca noastră și trebuie stăpânite foarte bine. Dar ele sunt instrumente, nu esența.
În fiecare zi observ, anticipez, iau decizii împreună cu echipa, intervin atunci când starea unui pacient se schimbă. Uneori trebuie să acționez în câteva secunde. Alteori, cel mai important lucru este răbdarea și atenția la detalii.
În același timp, încerc să ofer încredere pacientului, atunci când mă poate auzi. Familiei, atunci când are nevoie de un sprijin. Și colegilor, pentru că în T.I. nimeni nu reușește singur.
Poate că, în esență, asta fac: folosesc tot ceea ce am învățat pentru a le oferi oamenilor cea mai bună șansă posibilă și pentru a fi alături de ei cu profesionalism și demnitate, indiferent de deznodământ.
Există un tip de situație clinică pe care, după toți acești ani, tot nu o găsiți ușoară?
Da. Există o situație care, după toți acești ani, continuă să mă atingă profund: suferința aparținătorilor.
În T.I., toată atenția este îndreptată firesc către pacient. Dar, de multe ori, lângă el există o familie care trece prin una dintre cele mai grele încercări ale vieții sale. Neputința, așteptarea, speranța și teama se împletesc într-un mod pe care cu greu îl poți înțelege dacă nu l-ai trăit.
Viața mi-a oferit la un moment dat și perspectiva aparținătorului și cred că fiecăruia dintre noi, într-un fel, i se oferă asta. Atunci am înțeles cu adevărat cât de copleșitoare poate fi acea suferință. Din acel moment, felul în care privesc familiile pacienților s-a schimbat profund.
Astăzi încerc să fiu atentă nu doar la pacient, ci și la cei care îl așteaptă. Uneori, un cuvânt spus cu sinceritate, câteva minute oferite pentru explicații sau simpla prezență pot aduce puțină liniște într-o perioadă în care totul pare nesigur.
Această suferință nu a devenit niciodată ușoară pentru mine și sper să nu devină niciodată. Cred că, atât timp cât mă va durea, voi continua să-i întâlnesc pe oameni nu doar ca profesionist, ci și ca om.
Rolul de asistent-șef adaugă o dimensiune de coordonare și de responsabilitate față de echipă. Cum ați integrat această schimbare de rol?
Trecerea către rolul de asistent-șef nu a însemnat pentru mine o îndepărtare de pacient, ci o extindere a responsabilității.
Dacă înainte eram preocupată în primul rând de pacientul din fața mea, acum mă gândesc și la oamenii care au grijă de el. Am înțeles că o echipă care se simte sprijinită, respectată și ascultată poate avea, la rândul ei, mai multă grijă de pacienți.
Am încercat să rămân același om. Să fiu aproape de colegi, să-i ascult, să-i sprijin atunci când au nevoie și să luăm împreună cele mai bune decizii. Cred că autoritatea nu se câștigă prin funcție, ci prin exemplul personal, prin consecvență și prin respectul pe care îl ofer fiecărui membru al echipei.
Desigur, rolul de coordonator aduce și decizii dificile. Nu poți mulțumi întotdeauna pe toată lumea. Dar încerc ca fiecare decizie să fie corectă, transparentă și luată cu gândul la binele pacientului și al echipei.
Aveți o viață în afara spitalului care nu știe ce se întâmplă înăuntru. Cum gestionați granița dintre cele două?
Cred că este important să existe o graniță între spital și viața personală. Nu pentru că vrem să uităm ce se întâmplă în T.I., ci pentru că avem nevoie să ne păstrăm echilibrul pentru a putea fi din nou de folos.
Când plec din spital, încerc să las acolo ceea ce nu mai pot schimba. Păstrez faptele, dar nu iau cu mine povara fiecărei zile. Altfel, în timp, nu ai mai avea puterea să te întorci cu aceeași luciditate și cu aceeași grijă față de oameni.
Liniștea o regăsesc în lucrurile simple: într-o carte bună, într-o plimbare, privind cerul sau un apus de soare. Sunt momente care îmi reamintesc că viața înseamnă mai mult decât boală și suferință. Înseamnă și frumusețe, speranță și recunoștință.
Paradoxal, tocmai T.I. m-a învățat să prețuiesc mai mult viața din afara spitalului. Iar atunci când revin în secție, simt că mă întorc cu mintea limpede și cu aceeași dorință de a face tot ceea ce ține de mine pentru binele pacienților și al echipei.
E ceva ce ați fi vrut să știți la începutul carierei și pe care nu v-a spus-o nimeni?
Da. Mi-ar fi plăcut să-mi spună cineva, încă de la început, că nu voi putea salva fiecare pacient și că acest lucru nu înseamnă că am făcut mai puțin decât trebuia.
La începutul carierei aveam impresia că un profesionist bun trebuie să găsească întotdeauna soluția. Cu timpul am înțeles că și medicina are limite, iar noi avem datoria de a face tot ce este omenește și profesional posibil, fără să confundăm responsabilitatea cu puterea de a controla totul.
Aș mai fi vrut să știu că empatia nu este o slăbiciune. Ba chiar este necesară. Nu trebuie să devenim indiferenți pentru a rezista în această profesie. Din contră, putem rămâne sensibili, atât timp cât învățăm să ne păstrăm echilibrul.
Dacă aș putea transmite un singur gând unui coleg aflat la început de drum, i-aș spune atât: învață în fiecare zi, respectă fiecare pacient, tratează cu modestie și fă de fiecare dată tot ceea ce ține de tine. La finalul unei zile nu vei putea controla întotdeauna rezultatul, dar vei putea privi cu liniște în urmă și vei ști că ai fost acolo, cu tot ceea ce ai avut mai bun de oferit.
Dacă ar fi să descrieți meseria dumneavoastră printr-o singură imagine — nu un cuvânt, o imagine — care ar fi aceea?
Dacă ar fi să descriu meseria mea printr-o singură imagine, aș alege lumina care se vede dincolo de întuneric. În T.I. există zile grele, există suferință și există limite pe care nu le putem depăși. Dar, chiar și atunci, încercăm să fim acea lumină: prin profesionalism, prin prezență, prin grijă și prin speranța pe care o păstrăm vie atât timp cât există. Iar uneori, chiar și atunci când vindecarea nu mai este posibilă, lumina înseamnă demnitate, alinare și faptul că nimeni nu este lăsat singur.
Iuliana Volentiru |Asistent medical șef ATI I, Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu”, București
Câți ani aveți în ATI și ce s-a schimbat cel mai mult în tot acest timp — în meserie, nu în dumneavoastră?
Am 35 de ani de terapie intensivă — o viață de om, aș spune, pentru că ATI este cel mai solicitant mediu dintr-un spital. Dacă e să privesc istoric, secția în care m-am angajat era organizată complet diferit față de astăzi, iar personalul, echipamentele și modul de lucru aparțin, practic, unei alte epoci a medicinei.
Monitorizarea era minimă: o singură derivație la EKG, o manșetă de tensiune manuală, cu pară, montată în perete, tensiunea arterială medie urmărită „pe bat”, ventilatoare cu un singur mod de ventilație — cel pe care generația mea îl numea, cu umor, „vacă și vițelul” —, paturi cu manivelă manuală la picioare și doar trei injectomate pentru paisprezece pacienți. Dacă le povestesc astăzi colegilor mai tineri, nu au cum să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă asta, pentru că nu au un termen de comparație.
Echipele erau și ele mai mici — maximum trei asistente pe tură, iar eu, personal, am lucrat la un moment dat cu opt pacienți de terapie, asigurând singură ventilația, monitorizarea și supravegherea lor. Dar spiritul de echipă era altul. Am făcut parte din primele asistente de terapie din noua generație și am fost, timp de doi ani, singura din generația mea în secție — abia după aceea au urmat alte angajări.
Și în dumneavoastră ce s-a schimbat?
Ca om, pot spune că m-a schimbat deopotrivă în bine și în rău. În bine, pentru că am învățat să gestionez situații de criză cu un calm pe care nu cred că l-aș fi avut altfel. În rău, pentru că exact acest calm dispare atunci când criza privește pe cineva apropiat.
De exemplu, soțul meu este mai stăpân pe o situație critică decât mine atunci când e vorba despre familie — el reușește să mă liniștească pe mine, nu invers. A vedea copii — în primii cinci ani am îngrijit și copii operați pe cord —, tineri, oameni care mor în ciuda tuturor eforturilor, te obligă uneori să ridici un zid emoțional. Iar cei de acasă, familia, ți-l pot reproșa: că ești dură, că nu zâmbești.
Dar în terapie am învățat să rămân extrem de calmă în mijlocul unei furtuni, al unei tragedii. După 35 de ani de terapie intensivă, am ajuns să spun — și am spus-o de multe ori — că, dacă nu este o urgență de viață și de moarte, nu este o problemă. Orice se poate rezolva. Doar moartea, nu.
Ce vă ține în meserie după atâția ani? Ce este astăzi motivul pentru care veniți la tură?
Dorința de schimbare, în bine. Dorința de a schimba mentalitatea celor înțepeniți în vechi obiceiuri, dorința de a duce, cumva, un balon de oxigen celui care are nevoie de el.
Dorința de a schimba felul în care este percepută asistenta medicală — ca un colaborator important în echipa de îngrijire, nu ca o simplă executantă. Sunt motivații diferite de cele de la începutul carierei.
Atunci eram ca un burete care voia să absoarbă tot — cunoștințe, tehnici, atitudini, orice îmi ieșea în cale. Acum motivația s-a mutat dinspre acumulare spre schimbare — vreau să las ceva mai bun în urmă, pentru cei care vin după mine.
La IBCV, ATI-ul are specificul cardiologiei și al chirurgiei cardiovasculare. Ce aduce particular această specialitate față de alte ATI-uri?
Da, ATI-ul din chirurgia cardiacă este cu adevărat diferit. Pacientul critic, instabil hemodinamic, este ceea ce noi numim, cu un soi de afecțiune profesională, „cel mai frumos pacient” — pentru că atunci când echipa multidisciplinară reușește, prin muncă, să obțină rezultate la un asemenea caz, satisfacția este imensă. Oboseala dispare, iar empatia revine.
Spun că empatia „revine” pentru că, în realitate, capacitatea de a simți empatie scade treptat, din cauza expunerii continue la suferință extremă, privită zilnic. O asistentă de ATI învață să citească instantaneu zeci de parametri — gazometrii arteriale, parametri de ventilație mecanică, ritmul pompelor de perfuzie inotrope —, într-un regim de monitorizare și supraveghere non-stop, fără să piardă din vedere comunicarea cu pacientul.
Gestionăm pacienți de chirurgie cardiovasculară, cu multiple drenaje, linii arteriale, sonde și canule, păstrând o ordine impecabilă în mijlocul unui haos aparent. În ATI la IUBCV îngrijim pacienți electivi, operați pe cord, chirurgie cardiacă și chirurgie vasculară. Pe lângă monitorizare și supraveghere, avem pacienți care necesită dializă, pacienți puși pe ECMO, pacienți cu balon de contrapulsație — tehnologie și complexitate pe care puține alte secții le întâlnesc zilnic.
Care este cea mai amuzantă sau mai surprinzătoare situație pe care v-o amintiți dintr-o gardă? ATI-ul are și umor, chiar dacă lumea din afară nu și-l imaginează.
ATI-ul are și umor, chiar dacă din afară pare imposibil de crezut — e un umor care ne ajută să rezistăm. Îmi amintesc, de pildă, o resuscitare condusă de medicul de gardă, surprins într-o ținută de casă cât se poate de neoficială — un moment care, retrospectiv, a devenit una dintre glumele recurente ale secției.
Un alt episod memorabil a fost gestionarea unui program de vizită în care s-au întâlnit, în același timp, soția și o altă persoană importantă din viața unui pacient. A fost nevoie de multă diplomație și mult calm ca situația să nu scape de sub control — genul de moment pe care nu-l înveți din nicio carte de specialitate, dar care face parte, la fel de mult ca protocoalele, din meseria noastră.
Ce face o asistentă medicală ATI bună? Nu ce știe — ce face.
O asistentă medicală de ATI face, practic, prea multe pentru a le putea enumera pe toate. Trebuie să simtă pacientul, să anticipeze apariția unei probleme înainte ca aceasta să devină vizibilă, să comunice cu pacientul chiar și atunci când el nu poate răspunde, să observe din timp complicațiile și să comunice eficient cu medicul ATI-ist.
Trebuie să fie capabilă să explice o situație clar, să încerce, în fiecare tură, să facă lucrurile cât mai bine, și să nu-și reproșeze nimic la final. Iar seara, acasă, pe pernă, cu picioarele umflate de atâtea ore de stat în picioare, să adoarmă liniștită — fără remușcarea că a greșit sau că a pus viața cuiva în pericol prin îngrijirile acordate.
Cartea de specialitate te învață ce să faci cu aparatele, cu tratamentul. O asistentă bună știe, în plus, când, cum și de ce să acționeze, adaptând totul la un om aflat la limita dintre viață și moarte. Nu știu exact cum reușesc unele colege să facă tot ce fac — dar pot spune, cu toată convingerea, că o asistentă bună face, uneori, cât trei.
Există un pacient pe care nu l-ați uitat? Nu trebuie să dați detalii — e suficient să spuneți de ce vă amintiți de el.
În școala postliceală am făcut trei ani de stagiu la Spitalul Militar, în secția ATI, iar de atunci am rămas cu trei imagini pe care nu le-am uitat niciodată: o pacientă tânără, cu un sepsis sever în urma unei întreruperi de sarcină, care nu a supraviețuit.
Un pacient cu abdomenul deschis — o imagine care mi-a rămas în memorie ca o felie tăiată dintr-un pepene, atât de brutal de vie a fost. Și perioada în care am îngrijit copii, printre care o fetiță de patru zile care, după șase ore de încercări de abord venos, nu a mai putut fi salvată.
Sigur, sunt mulți pacienți pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor, dar aceștia trei au rămas până astăzi în memoria mea emoțională și profesională — poate tocmai pentru că au fost printre primii, în perioada în care încă învățam ce înseamnă să porți, cu adevărat, greutatea acestei meserii.
Cum ați explicat celor apropiați dumneavoastră ce faceți la muncă? Au înțeles vreodată cu adevărat?
Cred că cei care nu trăiesc în același univers nu vor înțelege niciodată cu adevărat ce facem la muncă, oricât am încerca să le explicăm. Uneori mai vizionez un film despre medici împreună cu fiica sau cu soțul meu, dar de multe ori este greu să povestesc pur și simplu ce s-a întâmplat în tură.
În perioada pandemiei am avut chiar o interdicție din partea familiei — mai ales din partea fiicei mele — de a mai vorbi despre spital acasă. Era prea mult pentru ei să audă, zi de zi, ce se întâmpla înăuntru.
Cel mai greu este, poate, la un restaurant, când se întâlnesc mai multe colege de ATI și în preajmă sunt și soți sau soții din alte profesii. Suntem cuminți vreo zece-cincisprezece minute, iar apoi discuția se întoarce, inevitabil, la secție, la spital. Par interesați, dar și puțin speriați de ce aud.
Există momente în care viața personală și meseria se ciocnesc? Cum gestionați aceasta?
Da, există, și de multe ori am observat că, în momentele dificile legate de sănătatea persoanelor din familie — soțul, fiica —, am reacționat exact ca o asistentă de ATI, nu ca o simplă rudă îngrijorată.
Am reușit, de exemplu, să gestionez cu rezultate foarte bune un șoc anafilactic apărut acasă, folosind exact reflexele formate în ani de terapie intensivă. Am putut gestiona și situația din perioada COVID până la un punct — dar am învățat și că, atunci când efectiv nu mai poți lua decizii singură, cel mai înțelept lucru este să apelezi la alții.
Dacă ați vorbi cu dumneavoastră de la primul an în ATI, ce i-ați spune?
Drumul parcurs în cei 35 de ani de terapie intensivă a fost greu, a fost frumos, și are, inevitabil, și câteva regrete. Dar nu cred că aș fi fost compatibilă cu o altă specialitate — ATI mi s-a potrivit, chiar și în părțile lui cele mai dificile.
Ce este frumos în ATI și va rămâne mereu frumos este provocarea zilnică — provocarea venită din partea pacienților, din partea colegilor, din partea superiorilor. Fiecare zi îți cere altceva, iar asta te ține treaz, atent, implicat.
Așa cum spuneam și la început, aștept în continuare schimbarea în bine — a mentalității personalului, a infrastructurii, a felului în care este privită și respectată această meserie. Cred că, după 35 de ani, tot mai am motive să sper la asta.
Liliana Bucur | Asistent medical șef ATI II, Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu”, București
Care a fost drumul dumneavoastră până în ATI? A fost o alegere directă sau ați parcurs un alt traseu înainte?
Nu a fost o alegere directă, ci un traseu care s-a conturat treptat, în funcție de contextul profesional al momentului. De la școală am primit repartiție pentru chirurgie, la bloc operator, și acolo mi-am construit primii ani de carieră. Am învățat disciplina sălii de operație, ritmul strict al intervențiilor și importanța fiecărui detaliu tehnic — lucruri care, deși nu știam atunci, aveau să-mi fie de folos mai târziu, într-un context complet diferit.
Am lucrat în chirurgie timp de 13 ani, o perioadă în care mi-am format o bază solidă de cunoștințe și deprinderi practice. Abia după acest interval m-am mutat în București, iar schimbarea de oraș a însemnat și o schimbare de drum profesional. La concursul de angajare, posturile libere erau doar pe ATI — nu mai exista opțiunea de a continua exact pe același palier din chirurgie.
Am considerat că ATI era, dintre variantele disponibile, cea mai apropiată de ceea ce făcusem anterior — tot un mediu al pacientului critic, al procedurilor precise și al deciziilor rapide. Așa că am ales să merg mai departe pe acest drum, fără să știu atunci cât de mult avea să-mi schimbe felul de a înțelege meseria.
Când ați intrat prima dată în garda de ATI, care a fost primul gând?
Primul gând a fost o combinație de fascinație și teamă de necunoscut. Fascinație, pentru că am simțit imediat că intru într-un mediu în care lucrurile se întâmplă la un alt nivel de intensitate — aparatură complexă, monitorizare permanentă, oameni aflați în stări extrem de grave.
Teamă, pentru că știam că nu mai era loc de ezitare sau de improvizație. Fiecare gest conta, iar responsabilitatea era vizibil mai mare decât în orice experiență avusesem până atunci. Nu era o teamă paralizantă, ci mai degrabă conștientizarea bruscă a mizei — a faptului că viețile oamenilor din fața mea depindeau, în bună măsură, și de mine.
Cred că exact această combinație — atracția pentru complexitate și respectul pentru miză — m-a ținut acolo. Nu am simțit nevoia să mă retrag, ci nevoia să înțeleg cât mai repede și cât mai bine acest nou mediu.
Ce v-a surprins cel mai mult în ATI față de ce vă așteptați?
Știam, teoretic, ce înseamnă ATI. Auzisem despre secție, despre gravitatea cazurilor, despre ritmul de lucru. Dar ce am găsit efectiv, odată ce am intrat în tură, a avut un impact pozitiv asupra mea, mai mare decât mă așteptam.
Am descoperit o secție cu monitorizare avansată, cu echipamente performante și cu un nivel de profesionalism care depășea ce îmi imaginasem. Nu era doar tehnică ridicată, ci și o cultură a rigorii — fiecare procedură avea un motiv, fiecare pas era gândit.
Această surpriză pozitivă m-a ajutat să mă adaptez mai repede. În loc să resimt trecerea ca pe un șoc, am simțit-o ca pe o confirmare că ajunsesem într-un loc unde lucrurile se fac temeinic, iar asta mi-a dat încredere încă din primele zile.
ATI II la IBCV înseamnă un profil specific de pacienți și de intervenții. Ce aduce particular această secție față de o terapie intensivă generală?
Particularitatea ATI II față de o terapie intensivă generală este dată, în primul rând, de specificitatea și complexitatea cazurilor cu care lucrăm. La IBCV avem de-a face cu patologie cardiovasculară gravă, adesea cu pacienți operați electiv, dar și cu urgențe cardiologice care ajung la noi fără avertisment, în stări critice.
Echipamentele sunt moderne și avansate, adaptate exact acestui tip de patologie, iar protocoalele sunt construite în funcție de particularitățile fiecărei categorii de pacienți — cei operați programat și cei aflați în urgență. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării; fiecare protocol are un scop clar și trebuie respectat riguros.
Dincolo de aparatură și protocoale, ceea ce face cu adevărat diferența este echipa. Am găsit aici o echipă valoroasă, închegată, care știe foarte bine ce are de făcut în orice situație și care m-a adoptat cu brațele deschise încă din primele zile. Fără o echipă solidă, nici cel mai performant echipament nu ar fi suficient.
Există ceva din experiența anterioară — profesională sau personală — pe care l-ați adus cu dumneavoastră în ATI și care s-a dovedit neașteptat de util?
Da, există foarte multe lucruri din experiența mea anterioară care s-au dovedit utile în ATI, chiar dacă la momentul respectiv nu bănuiam asta. Atât în școală, cât și la primul loc de muncă, în chirurgie, am învățat câteva principii de bază care s-au dovedit esențiale mai târziu.
Rigurozitatea și disciplina sunt primele care îmi vin în minte — obișnuința de a respecta cu strictețe protocoalele, de a nu sări niciun pas, de a verifica de două ori ceea ce faci. La bloc operator, aceste reflexe se formează rapid, pentru că nu există loc de greșeală.
La fel de importante au fost cunoștințele temeinice și comunicarea clară cu colegii. Într-un mediu în care deciziile se iau rapid și în echipă, felul în care transmiți informația contează la fel de mult ca informația în sine. Toate aceste deprinderi m-au ajutat enorm în procesul de formare pe ATI, pentru că, deși contextul s-a schimbat complet, principiile de bază au rămas aceleași.
Cum este relația cu pacientul în ATI? El adesea nu poate vorbi, nu vă recunoaște, nu poate mulțumi. Cum îngrijiți pe cineva care uneori nu știe că sunteți acolo?
Este una dintre cele mai delicate dimensiuni ale muncii noastre. Pacientul din ATI adesea nu poate vorbi, nu ne recunoaște, nu ne poate mulțumi — relația cu el nu dispare, însă, ci se transformă.
Ne gândim întotdeauna că pacientul din fața noastră ar putea fi un apropiat de-al nostru — un părinte, un frate, un prieten. Acest gând ne face să ne dăm toată silința ca fiecare gest, fiecare decizie și fiecare efort să aibă un rezultat pozitiv, chiar și atunci când nu primim niciun semn înapoi.
Practic, învățăm să oferim îngrijire necondiționat, fără să așteptăm o recunoaștere imediată. Recompensa vine altfel — din faptul că știi că ai făcut tot ce ține de tine pentru cineva aflat în cel mai vulnerabil moment al vieții lui.
Care a fost momentul în care ați simțit că începeți să vă găsiți locul în ATI — profesional și ca om în echipă?
Nu a fost un moment anume, ci mai degrabă un proces care s-a construit în timp. Cred că a fost undeva după 2–3 ani, când am simțit că avansasem cu adevărat în cadrul echipei.
Nu mai eram cea nouă, cea care întreabă la fiecare pas ce trebuie făcut. Începusem să fiu privită ca un coleg pe care ceilalți se puteau baza, capabil să ia decizii și să-și asume responsabilități.
Acel moment mi-a dat siguranța că îmi găsisem locul — nu doar din punct de vedere profesional, ci și ca om integrat într-o echipă care funcționează unitar.
Ce vă este încă greu? Ce nu s-a acomodat sau nu ați reușit să îl rezolvați în toți acești ani?
Nu sunt o persoană matinală și, sincer, nici acum, după atâția ani, nu mi-a devenit ușor să mă trezesc dimineața pentru tură. Este, probabil, singurul lucru cu care nu m-am obișnuit cu adevărat, oricât timp ar trece.
Dar o fac de fiecare dată, fără să stau pe gânduri, pentru că știu că echipa care a fost în tura de noapte mă așteaptă și că trebuie să preiau ștafeta la timp. Gândul la colegii care au muncit toată noaptea și care au nevoie să plece acasă mă ajută să mă ridic, oricât de greu mi-ar fi.
Cred că e un exemplu bun al felului în care responsabilitatea față de echipă cântărește mai mult decât disconfortul personal, chiar și în lucrurile mărunte, de zi cu zi.
Cum vă decompresați după o gardă dificilă? Există un ritual, ceva care vă ajută să reveniți?
Odihna este pentru mine principalul mecanism de recuperare. Nu am un ritual complicat sau elaborat — am nevoie, pur și simplu, să dorm bine și să-mi refac energia.
După o gardă dificilă, primul lucru de care am nevoie este timpul de somn, nu neapărat o activitate anume. Abia după ce mă odihnesc simt că pot să procesez ce s-a întâmplat și să mă pregătesc mental pentru tura următoare.
Cred că această simplitate este, de fapt, cheia — nu caut moduri complicate de a mă deconecta, ci mă asigur că îmi respect nevoia de odihnă, ca să mă pot întoarce la muncă la fel de prezentă cum trebuie să fiu.
Dacă cineva, undeva, citește acest interviu și se gândește să vină în ATI — ce i-ați spune?
I-aș spune să aleagă ATI, pentru că este un loc în care te poți dezvolta profesional foarte mult și în care înveți în fiecare zi, indiferent de câtă experiență ai deja.
În același timp, i-aș spune să se informeze foarte bine înainte de a face acest pas. ATI nu este o secție ca oricare alta — cere multă rezistență, multă responsabilitate și capacitatea de a lucra sub presiune constantă.
Este o meserie care oferă satisfacții profunde, dar și una pe care trebuie să o alegi în cunoștință de cauză, știind exact ce presupune, nu doar din poveștile altora.
Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,